Comuna Eșelnița este situată în zona Defileului Dunării, între Moldova Veche și Gura Văii. Eșelnița se află la poarta de intrare în mirifica zonă a „Clisurii Dunării” în care se îmbină atât de armonios toate formele de relief, imensitatea luciului de apă mărginită de dealurile joase, îngustimea Dunării în zona Cazanelor Dunării străjuite de masivele muntoase Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cunoscuți ca Munții Clisurii dar și masivele muntoase sârbe numite Veliki și Mâli Strbok (în traducere Stirbatul Mare și Stirbatul Mic), golfurile cu ape liniștite formate la vărsarea celor trei pârâuri care străbat teritoriul comunei de la nord la sud și peste toate, „bonusul turistic”, avantajul cel mai mare fiind calitatea aerului și a mediului în bună măsură datorate nemărginitelor păduri care ocupă 86% din teritoriul administrativ, ceea ce crează zonei un grad de poluare ca și inexistent. Aceasta combinație de relief, climă și mediu natural se materializează ca un întreg în Eșelnița, punct de reper în Rezervația Cazanelor, care face parte din Parcul Natural Porțile de Fier.
Locuirea în această zonă este dovedită din paleolitic, când ocupanții erau vânători și pescari. Prima atestare documentară datează de la 25 februarie 1484, într-un act prin care Matei Corvin (1458-1490) donează lui Iacob Gârlisteanu o serie de moșii, printre care și cea de la Eșelnița.
Așezarea actuală datează din 1970 când, în urma construirii Hidrocentralei Porțile de Fier I, nivelul lacului de acumulare a crescut cu aproximativ 20 de metri, înecând și generând strămutarea a 24 de așezări de pe malurile românesc și sârbesc, dintre care 16 (1 oraș, 2 târguri și 13 sate cu cătunele aferente) de pe malul românesc și 8 (2 orașe și 6 sate) de pe malul sârbesc.
Ceea ce mai amintește de vechile așezări sunt doar câteva terenuri situate în zone mai înalte, la care apa nu a ajuns, amintirile locuitorilor și sărbătorile locale, păstrate din timpul vechilor așezări.
Strămutarea, ca fenomen socio-urbanistic, a însemnat mutarea locuitorilor din vechile așezăminte ca urmare a inundării spațiilor ocupate. Este denumit fenomen deoarece a durat 2 ani, dar el constituie un proces datorită consecințelor sale și implicații în alte spații de cunoaștere (ecologic mai ales), generând efecte deosebite ca întindere în timp și spațiu, dar mai ales la nivelul vieții sociale, în întreg Defileul Dunării. Strămutarea a început în 1968 și s-a finalizat cu mutarea efectivă a localităților în 1970.