Comuna Eşelniţa este situată în zona Defileului Dunării, între Moldova Veche şi Gura Văii. Eşelniţa se află la poarta de intrare în mirifica zonă a „Clisurii Dunării” în care se îmbină atât de armonios toate formele de relief, imensitatea luciului de apă mărginită de dealurile joase, îngustimea Dunării în zona Cazanelor Dunării străjuite de masivele muntoase Ciucarul Mic şi Ciucarul Mare, cunoscuţi ca Munţii Clisurii dar şi masivele muntoase sârbe numite Veliki şi Mâli Strbok (în traducere Stirbatul Mare şi Stirbatul Mic), golfurile cu ape liniştite formate la vărsarea celor trei pârâuri care străbat teritoriul comunei de la nord la sud şi peste toate, „bonusul turistic”, avantajul cel mai mare fiind calitatea aerului şi a mediului în bună măsură datorate nemărginitelor păduri care ocupă 86% din teritoriul administrativ, ceea ce crează zonei un grad de poluare ca şi inexistent. Aceasta combinaţie de relief, climă şi mediu natural se materializează ca un întreg în Eşelniţa, punct de reper în Rezervaţia Cazanelor, care face parte din Parcul Natural Porţile de Fier.
Locuirea în această zonă este dovedită din paleolitic, când ocupanţii erau vânători şi pescari. Prima atestare documentară datează de la 25 februarie 1484, într-un act prin care Matei Corvin (1458-1490) donează lui Iacob Gârlisteanu o serie de moşii, printre care şi cea de la Eşelniţa.
Aşezarea actuală datează din 1970 când, în urma construirii Hidrocentralei Porţile de Fier I, nivelul lacului de acumulare a crescut cu aproximativ 20 de metri, înecând şi generând strămutarea a 24 de aşezări de pe malurile românesc şi sârbesc, dintre care 16 (1 oraş, 2 târguri şi 13 sate cu cătunele aferente) de pe malul românesc şi 8 (2 oraşe şi 6 sate) de pe malul sârbesc.
Ceea ce mai aminteşte de vechile aşezări sunt doar câteva terenuri situate în zone mai înalte, la care apa nu a ajuns, amintirile locuitorilor şi sărbătorile locale, păstrate din timpul vechilor aşezări.
Strămutarea, ca fenomen socio-urbanistic, a însemnat mutarea locuitorilor din vechile aşezăminte ca urmare a inundării spaţiilor ocupate. Este denumit fenomen deoarece a durat 2 ani, dar el constituie un proces datorită consecinţelor sale şi implicaţii în alte spaţii de cunoaştere (ecologic mai ales), generând efecte deosebite ca întindere în timp şi spaţiu, dar mai ales la nivelul vieţii sociale, în întreg Defileul Dunării. Strămutarea a început în 1968 şi s-a finalizat cu mutarea efectivă a localităţilor în 1970.